filozofia obiectuala

X.18.1 Distribuţiile celulare senzoriale ca obiecte

În cap. 8 am discutat despre organele de simţ, tipurile lor şi tipurile de fluxuri materiale receptate de acestea. Am văzut că aceste organe constituie unităţile de intrare a informaţiei în SNPI şi că la ieşirea acestora este furnizat un flux de SSI dependent de fluxul material exterior incident pe organul senzorial. Aşadar din p.d.v. funcţional, o unitate de intrare senzorială este un convertor (transformator) de fluxuri: dintr-un flux extern cu o anumită distribuţie spaţială, temporală sau frecvenţială şi o anumită intensitate, toate existente la un anumit moment t, va rezulta un flux de SSI cu o anumită structură, o anumită distribuţie spaţială şi o anumită intensitate, existent la momentul , unde  este intervalul temporal necesar conversiei fluxurilor (interval pe care îl neglijăm deocamdată, nefiind important pentru scopul acestei anexe).

Fiecare organ senzorial este format dintr-un număr finit şi invariant de celule senzoriale specializate în receptarea unui anumit tip de flux material extern, celule distribuite spaţial pe anumite zone aflate fie pe SRS a organismului, fie în interiorul acestuia. Distribuţiile celulelor senzoriale pentru un anumit organ şi un anumit organism sunt dictate de codul genetic al speciei de biosisteme din care face parte organismul, aceste distribuţii fiind invariante pe toată durata de viaţă a acestuia, şi identice pentru toate exemplarele normale din aceeaşi specie. Fiecare din aceste distribuţii are din p.d.v. obiectual toate proprietăţile din modelul general de obiect discutat în cap. 3:

       P1   Setul de atribute distribuite corespunde setului de tipuri de celule senzoriale ce intră în compunerea respectivului organ, fiecare tip de celulă receptând o anumită proprietate calitativă a fluxului extern[1];

 

Comentariul X.18.1.1: De exemplu, în cazul retinei avem patru tipuri de celule senzoriale – conurile de tip R, G, B şi bastonaşele. Distribuţia spaţială a acestora este neuniformă, în fovee (centrul vizual, originea SR intern al retinei) existând predominant conuri, spre periferie predominând bastonaşele. Bastonaşele sunt celule referinţă pentru intensitatea fluxului luminos, ele nefiind sensibile la o anumită culoare; în acelaşi timp, ele au un răspuns mai rapid decât conurile, fiind adecvate pentru sesizarea mişcării în câmpul vizual periferic.

 

       P2   Suportul distribuţiei este poziţia spaţială a celulelor senzoriale în cadrul organului respectiv, faţă de SR intern al acestui organ;

       P3   Tipul de distribuţie spaţială este fixat prin codul genetic al speciei, fiecare celulă senzorială ocupând o anumită poziţie spaţială faţă de SR spaţial intern al organului senzorial şi al organismului;

 

Comentariul X.18.1.2: Sistemul de referinţă spaţial intern al organismelor animale este format în general din axa antero-posterioară (axa tubului digestiv), prin care trec două plane perpendiculare, ce separă fiecare două semispaţii: stânga-dreapta şi ventral-dorsal. La mijlocul axei, un alt plan perpendicular pe celelalte două, separă semispaţiile anterior-posterior. La oameni, din cauza poziţiei bipede, axa antero-posterioară a devenit verticală (direcţia locală a gradientului câmpului gravitaţional), semispaţiile anterior-posterior devenind sus-jos. Acesta este un SR artificial, util pentru definirea poziţiei anatomice a organelor sau celulelor de către oameni; adevăratul SR spaţial intern (natural), folosit de către sistemele intracelulare de procesare a codului genetic pentru stabilirea poziţiei fiecărei celule nu este încă cunoscut.

 

       P4   Mărimea domeniului spaţial suport atât al organismului cât şi al organului senzorial este şi ea fixată prin codul genetic, prin mărimea fiecărui tip de celulă şi prin numărul acestora;

       P5   Sistemul de referinţă intern este stabilit tot prin codul genetic, existând fie un SR spaţial propriu organului senzorial faţă de care este fixată poziţia fiecărei celule senzoriale (de exemplu cazul retinei sau al organului Corti), fie SR spaţial global al organismului (pentru celulele senzoriale amplasate în epidermă);

       P6   Toate componentele de mai sus există simultan la momentul prezent al SPI intern organismului.

La ieşirea (axonul) fiecărei celule senzoriale vom avea un flux senzorial elementar (senzaţie elementară), cu intensitatea dependentă de intensitatea fluxului elementar incident pe celulă. Pe parcursul dintre celula senzorială şi sistemul nervos central (creierul), poziţiile relative spaţiale ale acestor terminaţii nervoase din cadrul aceluiaşi organ senzorial se conservă, astfel că distribuţia spaţială a celulelor din organul senzorial determină o distribuţie spaţială conformă a fluxurilor elementare ajunse la creier. De asemenea, fiecare organ senzorial are asociată (rezervată) o anumită zonă corticală, cu poziţie invariantă faţă de SR intern al creierului. În final, pe cortex vom avea atâtea distribuţii spaţiale corticale câte organe de simţ are organismul, fiecare cu domeniul său spaţial şi cu tipul de distribuţie a senzaţiilor elementare generat de distribuţia fluxurilor externe receptate.

 



[1] Discutăm doar de celulele cu funcţie senzorială nu şi de cele cu funcţii auxiliare din compunerea unui organ senzorial dat.

Copyright © 2006-2008 Aurel Rusu. All rights reserved.