filozofia obiectuala

X.22.2 Abordarea specifică filosofiei obiectuale a interacţiunilor prin câmpuri energetice potenţiale

Pe lângă multe alte opinii diferite faţă de fizica actuală, filosofia obiectuală are puncte de vedere total diferite şi în privinţa a două aspecte ale noţiunii de energie potenţială:

1)      Care este obiectul care deţine (în care este stocată) energia potenţială ?

2)      Care este obiectul agent în cazul interacţiunilor energetice prin câmpuri energetice potenţiale cu distribuţii neuniforme ?

La întrebarea 1, răspunsul filosofiei obiectuale este clar, prin definiţia 7.6.2.3, energia potenţială este distribuită (stocată) într-un FE cu componenta coerentă externă nulă, al cărui suport material este un mediu aflat în repaos global faţă de o referinţă externă SRe. Densitatea de volum a energiei potenţiale este VDF scalarizat al FE stocastic. În cazul energiei potenţiale barice, această densitate scalarizată este presiunea, iar distribuţia Euler a gradientului de presiune în mediul suport constituie un câmp energetic potenţial (evident, un câmp vectorial).

Vom lua în consideraţie pentru început cazul unei distribuţii uniforme într-un volum dat a densităţii energetice, a presiunii de exemplu, caz în care gradientul presiunii este nul. În acest caz, asupra unui SM “imersat” într-un astfel de mediu se va exercita o forţă uniform distribuită pe SRS a SM (acţiunea mediului asupra SM), forţă la care SM va răspunde “cu aceeaşi monedă”, forţa de reacţiune a SM asupra mediului, tot uniform distribuită pe aceeaşi SRS. Cele două forţe (fluxuri energetice conform definiţiei 7.6.6.4.1) fiind uniform distribuite superficial, rezultantele lor sunt nule, deci corpul, cu tot cu suprafaţa sa de echilibru, va fi imobil atât faţă de mediu, cât şi faţă de sistemul de referinţă extern SRe. Dacă distribuţia densităţii FE stocastic este radial neuniformă şi referinţa internă a acestei distribuţii este SRs (considerată imobilă faţă de SRe), această SRs va fi referinţa internă a unui obiect numit sursa de câmp radial neuniform. Într-un astfel de câmp, pe SRS a unui SM “imersat” în el, rezultanta distribuţiei superficiale a variaţiei cuantelor de FE stocastic nu va mai fi nulă, ci va avea direcţia opusă gradientului de câmp, iar modulul rezultantei va fi direct proporţional cu apropierea de sursa câmpului. Existând o forţă rezultantă nenulă (o componentă coerentă a FE distribuit pe SRS), dacă SM “imersat” este liber, el va fi accelerat (va primi energie de la câmpul energetic stocastic) pe direcţia forţei rezultante, adică pe direcţia opusă gradientului.

În manualele actuale de fizică, într-o astfel de situaţie se spune că SM care se află în câmp la o anumită poziţie  faţă de sursa câmpului “are energia potenţială ”, care se poate transforma în energie cinetică. Filosofia obiectuală susţine că nu SM aflat în câmpul energetic deţine energia potenţială, ci mediul ambiant, suportul material al câmpului energetic stocastic.

La întrebarea 2 răspunsul filosofiei obiectuale este iarăşi pe cât de clar, pe atât de neaşteptat, şi anume, obiectul agent, sursa FE agent (conform definiţiei 7.3.3) ce pune în mişcare corpul “imersat” este mediul pe ale cărui elemente este distribuită energia potenţială, nu SM ce constituie sursa (cauza) neuniformităţii câmpului. Între SM sursă şi câmpul neuniform din mediul suport a energiei potenţiale există însă o relaţie de cauzalitate (un lanţ cauzal, vezi anexa X.19), deoarece dacă nu ar exista SM sursă, nu ar exista nici câmpul neuniform. Dar între SM sursă şi SM “imersat” în câmpul acestuia nu există un flux direct de energie, deci nu există nici acţiune directă.

Dacă avem două SM, ambele surse de acelaşi tip de câmp energetic, “imersate” în acelaşi mediu, atunci în fiecare punct al spaţiului ocupat de mediul ambiant vor exista doi vectori gradient ce se vor compune vectorial, rezultând un altfel de câmp, "deformat" faţă de configuraţia câmpurilor iniţiale. Dacă presupunem că sensul gradientului ambelor surse este acelaşi, de la sursă spre exterior, în urma compunerii celor două câmpuri, în spaţiul dintre surse vectorii gradient se vor scădea, rezultând un gradient mai redus, în timp ce în restul spaţiului vectorii gradient se vor însuma. Ca urmare, prin integrarea pe SRS a celor două SM a densităţii de FE, vor rezulta două forţe cu direcţia opusă gradientului local (rezultant), aşa numitele forţe de atracţie sau respingere, cu toate că nu sursele de câmp sunt sursa directă a FE ce determină apariţia forţelor, ci mediul ambiant este cel ce va “împinge” cele două SM. Dar distribuţia neuniformă a energiei potenţiale din mediul suport nu ar fi existat dacă nu existau sursele de câmp.

 

Comentariul X.22.2.1: Conform celor arătate în anexa X.19, forţa ce apare pe SRS a SM “imersat” într-un mediu cu distribuţie neuniformă a densităţii de energie potenţială este rezultatul unui lanţ cauzal, acţiunea mediului asupra corpului fiind cauza proximă a apariţiei forţei. Dar rezultanta nenulă a acţiunii mediului (forţa rezultantă) nu putea să apară dacă nu exista distribuţia neuniformă a gradientului de presiune, distribuţie a cărei cauză este sursa câmpului. Cu alte cuvinte SM ce constituie sursa câmpului neuniform este cauza primordială a apariţiei forţei.

 

Din p.d.v. energetic, stările spaţiale S0 ale referinţei interne T ale unui SM “imersat” într-un câmp energetic neuniform sunt stări de energie cinetică nulă, dar dacă SM este liber şi se află într-un mediu cu distribuţia Euler a FE radial neuniformă, poate fi definită pentru fiecare poziţie  a SM[1], o energie potenţială  a mediului (vezi relaţia 7.6.4.1.3), astfel încât:

 

                                                                                         (X.22.2.1)    

 

unde  este variaţia energiei cinetice a SM (energia cinetică dobândită de SM de la mediu) între cele două poziţii spaţiale, energie egală cu variaţia energiei potenţiale a mediului dintre respectivele poziţii. FE provenit din mediul extern ce acţionează asupra SM corespunde forţei exercitată de mediu (acţiunea mediului asupra SM), iar FE al SM în mişcare corespunde forţei cu care SM acţionează asupra mediului (reacţiunea). Dacă SM este liber, forţa exercitată de mediu devine o forţă activă, iar lucrul său mecanic se transformă în energie cinetică a SM.

În cap. 7, par. 7.3.3, în care a fost definită acţiunea, obiectul agent era sursa fluxului agent. În acest caz putem spune că este vorba de o acţiune directă dintre două obiecte – obiectul agent şi obiectul acţionat. În cazul unui SM “imersat” într-un mediu cu distribuţie energetică neuniformă, obiectul agent (sursa FE agent) este mediul ambiant, iar obiectul acţionat este orice SM aflat la poziţia , şi care în urma acţiunii mediului va primi de la acesta energia  din relaţia X.22.2.1, ce-l va pune în mişcare. Dar neuniformitatea distribuţiei VDF a FE stocastic existent în mediul ambiant al SM acţionat este datorată prezenţei unui alt SM ce a generat acea neuniformitate – SM sursă a distribuţiei neuniforme.

În acest caz, cu toate că între SM sursă a câmpului neuniform şi SM acţionat nu există un schimb direct de FE, putem spune că între SM sursă şi SM acţionat există un proces de acţiune indirectă, deoarece SM sursă, printr-un lanţ cauzal, se află la originea acţiunii asupra obiectului acţionat, dar având ca intermediar mediul ambiant comun, în care se află “imersate”ambele SM.

 

Comentariul X.22.2.2: Noţiunile de acţiune directă şi acţiune indirectă discutate mai sus în cazul acţiunilor energetice pot fi mai uşor înţelese de către cititor apelând din nou la cazul mult mai uşor de înţeles al acţiunilor informaţionale din societatea umană. Dacă asimilăm populaţia unei ţări cu mediul stocastic în care fluxurile informaţionale circulă aleator între indivizii ce interacţionează prin vorbire directă, mesaje scrise sau alte tipuri de fluxuri informaţionale (FI), putem spune că acest mediu are stocată în el o cantitate finită (un stoc) de informaţie. Fiecare element al societăţii deţine o parte a acestui stoc. Din acest stoc individual este posibil un transfer (un FI) prin intermediul limbajului comun (transfer discutat în cap. 9) unui alt membru al societăţii. În acest caz sursa FI este obiectul agent, FI este fluxul agent, iar destinatarul fluxului este obiectul acţionat informaţional. Acesta este un exemplu clasic de acţiune informaţională, proces în care FI circulă nemijlocit de la sursă la destinatar, motiv pentru care avem o acţiune informaţională directă. Dacă sistemul central (puterea administrativă) vrea să comunice populaţiei o anumită informaţie (o hotărâre de guvern de exemplu), această informaţie va fi transmisă prin mijloacele mass-media, proces similar cu propagarea sau difuzia. În acest caz FI ce ajunge la un anumit membru al societăţii (fluxul agent) nu provine direct de la sursa centrală ci printr-un lanţ de intermediari. Este evident că în acest caz avem un proces de acţiune informaţională indirectă. Important de reţinut din acest exemplu este că într-un SD, fie el mediu social, MN, sau MFP, acţiunile ce au ca obiect agent surse de fluxuri de propagare sau difuzie sunt acţiuni indirecte, având ca intermediar tocmai mediul de propagare/difuzie.


 

 



[1]  este vectorul de poziţie a referinţei interne T a SM faţă de referinţa internă T a sursei de câmp radial neuniform.

Copyright © 2006-2008 Aurel Rusu. All rights reserved.