filozofia obiectuala

X.5.5 Concluzii

Complementaritatea în cazul distribuţiilor naturale implică existenţa unui atribut care are valorile distribuite neuniform pe un domeniu suport, valoarea de referinţă fiind valoarea medie (referinţa internă a suportului). Faţă de această valoare de referinţă, unele valori sunt “cu deficit” de proprietate iar altele “cu exces” de proprietate.

Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul distribuţiei atributelor (calităţilor) umane pe mulţimea indivizilor unei societăţi; toate calităţile unui individ sunt evaluate (de către sine sau de către alţi membri ai societăţii) prin compararea fiecărei calităţi cu o valoare de referinţă specifică unei anumite societăţi, existând întotdeauna o referinţă - valoarea medie a atributului suport[1]- faţă de care se disting cele două segmente ale mulţimii de care am vorbit mai sus: cel cu exces de proprietate şi cel cu deficit de proprietate. Deoarece în marea lor majoritate distribuţia acestor atribute are loc prin procese naturale (autodistribuire prin interacţiuni repetate bilaterale sau prin componentele specifice individuale ale codului genetic uman), referinţa de care vorbim (valoarea medie) se numeşte în filosofia obiectuală referinţă naturală.

Atribute complementare apar de exemplu la distribuţia pe mulţimea moleculelor unui gaz a vitezelor instantanee (viteză mai mică, respectiv mai mare decât media), distribuţia pe mulţimea indivizilor unui grup social a atributelor inteligenţă (proşti-deştepţi), aspect estetic (urâţi-frumoşi), forţă musculară (slabi-puternici) etc. În majoritatea cazurilor, oamenii le-au atribuit celor două tipuri de proprietăţi nume diferite cu toate că cele două proprietăţi complementare sunt faţete ale aceleiaşi proprietăţi distribuite, dar cu domenii de valori cantitative ale suportului de o parte şi de alta a unei referinţe naturale. Printr-o mai accentuată generalizare, extinzând clasificarea dihotomică (tot faţă de o referinţă naturală) la toate tipurile de comportament uman, ajungem în final la noţiunile de rău şi bine, evaluate fireşte tot faţă de o referinţă naturală - un comportament uman mediu, obţinut prin medierea comportamentelor unor populaţii, pe intervale de timp pentru care există informaţii memorate.

Proprietăţile complementare sunt exemple fundamentale ale existenţei unei diferenţe de calitate a unei proprietăţi, bazată exclusiv pe semnul unei diferenţe de cantitate (faţă de valoarea de referinţă). Dacă observăm că distribuţia Gauss a unui atribut are un domeniu suport unic divizat dihotomic de către referinţa internă (media naturală) în două subdomenii, atunci putem constata că cele două calităţi opuse nu sunt altceva decât o aceeaşi proprietate dar distribuită pe domenii suport adiacent disjuncte.

Conceptul de complementaritate analizat mai sus ne permite totodată să operăm cu noi obiecte abstracte (prezentate în cap. 9) cum ar fi realitatea absolută ca bază pentru două obiecte abstracte complementare: realitatea cunoscută (formată din totalitatea SM şi a proceselor reale cu existenţă simultană pentru care omenirea deţine informaţie la un anumit moment), şi realitatea necunoscută (restul SM şi a proceselor asociate acestora, existente simultan dar necunoscute încă de omenire).

Principiul necontradicţiei, aplicabil exclusiv în condiţiile unei clasificări dihotomice a unei mulţimi de obiecte cu existenţă simultană, este un principiu foarte vechi, acceptat fără rezerve de toată comunitatea oamenilor de ştiinţă, şi totuşi ignorat inexplicabil în anumite cazuri. Un exemplu notoriu de neaplicare a principiului necontradicţiei este în fizica clasică, în care este acceptată (încă) existenţa simultană la acelaşi obiect (de exemplu un punct material) a poziţiei şi a vitezei (sau a impulsului). Dar stimate cititor, viteza implică variaţia poziţiei punctului respectiv; cum pot exista simultan două atribute contrare - un atribut invariant (poziţia) şi o variaţie a atributului (viteza) ? Adică un atribut poate fi şi constant şi variabil la acelaşi moment t ? Această eroare a fizicii clasice provine dintr-o altă eroare de aceeaşi factură, dar de această dată din matematici - existenţa derivatei  într-un punct (adică existenţa unei variaţii - derivata - simultan cu existenţa unei valori invariante - valoarea funcţiei în punctul respectiv (vezi şi anexa X.3).

 



[1] Valoare ce aparţine majorităţii indivizilor unei societăţi.

Copyright © 2006-2008 Aurel Rusu. All rights reserved.