filozofia obiectuala

7.5 Inerţia

Oponenţa temporară şi întârzierea la schimbarea stării, numită în limbajul curent inerţie, se datorează în bună parte faptului că o variaţie globală (externă) de stare poate apărea numai după ce această variaţie este transmisă (distribuită) tuturor elementelor sistemului aflate în interiorul SRS; cum aceste elemente interacţionează între ele, va trebui ca variaţia de stare să se propage (să se transmită din element în element) pe toată mulţimea elementelor interne, propagare care cere întotdeauna un timp finit. Evident, cum modelul SM este acelaşi indiferent de nivelul lor de organizare, inerţia, şi de aici oponenţa la schimbare, există şi pentru elementele cu nivele inferioare de organizare din compunerea unui sistem. În intervalul de opoziţie la schimbarea stării, aşa cum spuneam mai sus, SM răspunde la acţiunea fluxului agent cu un flux contrar celui agent, fluxul de reacţie.

 

Definiţia 7.5.1: Proprietatea sistemelor materiale de a-şi schimba starea externă (efectul extern al acţiunii) numai după terminarea procesului de compunere a trafluxului agent cu fluxul stocat anterior în SM (efectul intern al acţiunii) se numeşte inerţie.

 

Comentariul 7.5.1: Dacă lovim o minge cu piciorul sau o bilă de biliard cu tacul, în ambele cazuri fluxul incident este un flux cinetic coerent al piciorului sau al tacului, transformate la contactul cu obiectul acţionat (considerat iniţial imobil) în flux coerent/stocastic (o undă de şoc de presiune pornită din zona lovită). În pofida acestui flux incident, obiectul acţionat nu se va mişca din loc (dar se va deforma local) până când unda de şoc incidentă nu se va fi propagat până la peretele opus zonei de impact, propagare ce înseamnă o distribuire a fluxului imergent peste toate elementele mediului interior ale obiectului acţionat (transmiterea mişcării), distribuire care are nevoie de un interval temporal finit pentru realizare (la fel ca oricare proces real). Definiţia 7.5.1 este valabilă fără restricţii şi pentru acţiunile în care sunt implicate fluxuri informaţionale, acţiuni frecvent întâlnite în lumea biotică. În cazul biosistemelor, un flux informaţional imergent (vom vedea în cap. 8 că respectivul flux trebuie să se afle în domeniul de percepţie al SPI intern) va declanşa un proces de prelucrare a informaţiei conţinute în respectivul flux (proces echivalent cu o compunere de fluxuri), prelucrare ce înseamnă confruntarea acestei informaţii cu stocul de informaţie existent deja (memorat) şi deabia după terminarea acestui proces apare decizia de modificare a stării externe, actul comportamental declanşat ca răspuns la fluxul (stimulul) incident. Legat de acest interval temporal necesar prelucrării informaţiei (mai ales de prelucrarea ce implică sistemul central – creierul), prin procesul de evoluţie, biosistemele superioare şi-au păstrat pentru anumite fluxuri informaţionale ce semnalează un pericol iminent şi care cer un răspuns cât mai rapid, o cale de a evita prelucrarea normală a informaţiei (consumatoare de timp, aşadar cu mare inerţie) prin acte comportamentale preprogramate, declanşate de stimuli specifici (actele reflex), care necesită pentru declanşare un timp mult mai scurt, fiind implicaţi doar un număr redus de neuroni.

 

La o primă analiză, ţinând cont de structura generală a unui SM dată de modelul triadei de fluxuri, rezultă că valoarea cantitativă a proprietăţii inerţiale a unui SM faţă de un flux agent de tip k este:

-     Direct proporţională cu gradul de izolare al sistemului faţă de fluxul extern de tip k (gradul de izolare este cu atât mai mare cu cât permeabilitatea SRS la fluxul de tip k este mai mică şi cu cât aria SRS este mai redusă). Cu cât gradul de izolare este mai mare, la un flux incident exterior cu densitate dată, fluxul imergent va fi mai mic, şi ca urmare, şi variaţia de stare va fi mai mică.

-     Direct proporţională cu inerţia proprie a elementelor interne ale SM şi cu numărul acestora.

-     Invers proporţională cu intensitatea şi distribuţia temporală a interacţiunilor dintre elementele interne ale SM (în cazul interacţiunilor puternice şi permanente, viteza de propagare internă a variaţiilor de stare este mai mare, deci răspunsul mai rapid). Dacă elementele interne ale unui SM sunt precizate ca număr, de acelaşi tip şi au aceeaşi inerţie proprie, în cazul că ele formează un mediu G, deoarece acest tip de mediu are cele mai slabe interacţiuni (mediate în timp), aşadar cea mai mică viteză de propagare, şi inerţia SM va fi mai mare faţă de cazurile când elementele interne ar forma sisteme L sau S.

 

Comentariul 7.5.2: Şi în cazul interacţiunilor informaţionale dintre oameni se observă că inerţia informaţională (evaluată prin intervalul temporal dintre impactul unui flux informaţional receptat de o persoană şi modificarea externă de comportament produsă de fluxul respectiv) este legată de “permeabilitatea” la fluxul informaţional a persoanei acţionate. Un om înjurat pe limba sa maternă poate avea o reacţie comportamentală rapidă şi violentă; acelaşi om înjurat într-o limbă pe care acesta nu o cunoaşte şi în absenţa unor alte manifestări vizibile de ostilitate, are o inerţie infinită (o lipsă de reacţie comportamentală) care corespunde unei izolări totale, necunoaşterea unei limbi fiind echivalentă cu permeabilitate nulă la componenta semantică a fluxurilor informaţionale în limba respectivă. De asemenea, variaţia de stare (de comportament) la acelaşi flux incident este diferită în funcţie de mărimea fluxurilor informaţionale stocate (legate de gradul de educaţie şi de experienţa de viaţă) dar şi de tipul temperamental al individului (care poate fi echivalat cu tipul de interacţiuni interne dintre elementele organismului – nervoase, hormonale etc. – determinate de moştenirea genetică). Dacă rămânem tot în domeniul inerţiei informaţionale, un zvon cu acelaşi grad de interes (un flux informaţional agent cu aceeaşi intensitate) se va distribui pe o mulţime de indivizi umani aflaţi în interacţiune informaţională (comunicare posibilă) şi va determina un curent de opinie generală (starea externă) la conţinutul semantic al zvonului, în moduri diferite, în funcţie de tipul de comunitate existent. Astfel, într-o comunitate rurală, unde populaţia este dispersată şi comunicarea între familii este doar ocazională, propagarea zvonului este mult mai lentă (şi ca urmare şi formarea unei opinii generale) decât în cazul salariaţilor unei firme, care au contacte informaţionale mult mai strânse şi mai frecvente. Aceste exemple de inerţie informaţională din domenul biosistemelor umane, mult mai uşor de înţeles pentru cititor, au scopul lor precis: dacă vom substitui fluxul informaţional agent cu un flux energetic iar indivizii umani prin SM abiotice, vom putea înţelege mult mai uşor explicaţia dată de filosofia obiectuală inerţiei “fizice” a acestor sisteme.

 

Copyright © 2006-2008 Aurel Rusu. All rights reserved.