Anexa X.19 – CAUZALITATE OBIECTUALĂ ŞI PROCESUALĂ

Operarea cu cele două noţiuni fundamentale ale filosofiei obiectuale - obiecte şi procese - face ca semnificaţia unor termeni frecvent întâlniţi în literatura ştiinţifică actuală să fie diferită, în funcţie de asocierea cu unul sau altul din aceste noţiuni. Un astfel de caz este şi cel al termenului cauzalitate. Din Dicţionarului de Logică[1] cităm: "Cauzalitate (conexiune cauzală) – relaţie între fenomene (evenimente) caracterizată prin aceea că un fenomen (numit cauză) produce un alt fenomen (numit efect). De exemplu, putem lua legea fizică a producerii dilatării metalelor prin încălzire. încălzirea este cauza dilatării, iar dilatarea este efectul încălzirii. Simbolizăm relaţia de cauzalitate astfel: C(x,y) ("x este cauza lui y"). O problemă mult discutată în teoria cauzalităţii este aceea a raportului în timp între cauză şi efect. Este cauza simultană cu efectul sau există o succesiune în timp între cauză şi efect? Se constată că fenomenul-cauză este însoţit de un complex de împrejurări. Vom numi acest ansamblu de împrejurări care conţin cauza complex cauzal. Fie să notăm cu C(c) complexul cauzal. Există nenumărate astfel de complexe în legătură cu o cauză dată: C₁(c), C₂(c), ..., C_n(c), ... Indiferent de alte considerente se constată că : a) fenomenul cauzal se manifestă experimental (este înregistrat) înainte de manifestarea fenomenului efect; b) pentru a produce fenomenul efect  trebuie să înceapă a se produce fenomenul cauză; c) cel puţin unele însuşiri ale fenomenului cauză se pot manifesta independent de fenomenul efect ..." (terminat citatul).

Dacă interpretăm termenii definiţiei de mai sus în termenii filosofiei obiectuale, noţiunea de fenomen se referă în special la procese, mai exact un proces agent - cauza - care acţionează asupra unui obiect, produce un alt proces, o acţiune, o variaţie de stare a obiectului acţionat - efectul. în acest caz este clar, este vorba de o relaţie de cauzalitate dintre două procese, adică o relaţie de cauzalitate procesuală. Dar atât procesul cauză cât şi cel efect sunt nişte variaţii de stare ale unor obiecte: obiectul agent şi obiectul acţionat. Stările celor două obiecte, care sunt la rândul lor obiecte (evident abstracte), se află tot într-o relaţie de cauzalitate, deoarece starea obiectului acţionat este un efect al acţiunii, iar starea obiectului agent este un efect al reacţiunii (dacă reacţiunea există). Stările unor obiecte între ale căror proprietăţi au existat sau există relaţii de cauzalitate procesuală devin obiecte aflate în relaţii de cauzalitate obiectuală.

Dacă ţinem cont de axioma I (axioma valorii cantitative), conform căreia orice atribut existenţial este rezultatul unui proces generator (şi viceversa, orice anulare a valorii unui atribut existenţial este rezultatul unui proces de anihilare), avem o posibilitate de evidenţiere a legăturilor cauzale, deoarece colecţia de atribute existenţiale ale unui obiect sau proces (colecţie ce formează starea obiectului sau procesului) este rezultatul unei colecţii de procese generatoare. Această colecţie de procese generatoare formează o structură cauzală pentru starea de la momentul prezent, stare ce este efectul structurii cauzale.

Comentariul X.19.1: Termenul de "structură cauzală" folosit aici este echivalent cu termenul "complex cauzal" din definiţia cauzalităţii citată mai sus. Am folosit termenul de structură deoarece într-o reprezentare grafică (de exemplu diagrama fluxurilor unui proces de producţie al unui anumit obiect) apare o distribuţie spaţială invariantă a diverselor faze (obiecte de tip stare) ale proceselor cu legături invariante între ele, aşadar un sistem de tip S.

Din această structură fac parte atât lanţuri de procese succesive, cât şi ramuri cu procese simultane, toate având o anumită contribuţie la starea efect. în această structură cauzală există întotdeauna o cauză proximă, procesul imediat anterior efectului, această cauză fiind în atenţia majorităţii filozofilor[2]. De remarcat că într-un lanţ cauzal, absenţa oricărui proces din lanţ duce la absenţa efectului final (obiectele şi procesele sunt asociate conjunctiv, echivalentul funcţiei ŞI din logica matematică).

Introducerea în cadrul filosofiei obiectuale a conceptelor neobişnuite de cauzalitate obiectuală şi cauzalitate procesuală permite înţelegerea coerentă a apariţiei unor obiecte reale sau abstracte din lumea înconjurătoare şi încadrarea lor în clasele corespunzătoare. De exemplu într-o familie, copiii şi părinţii se află într-o relaţie de cauzalitate obiectuală, deoarece copiii sunt un rezultat (efect) al proceselor anterioare de reproducere, îngrijire şi educare executate de părinţii lor.

Un alt exemplu tot din domeniul biosistemelor îl constituie ierarhizarea indivizilor din cadrul unui grup constrâns de împrejurări să activeze împreună (haite, clase şcolare, echipe de profesionişti etc.). într-un astfel de grup, în urma a numeroase procese de interacţiune bilaterală dintre membri (confruntări fizice sau intelectuale, evaluarea reciprocă a rezultatelor activităţii etc.) ce au loc într-un interval de timp suficient de lung, apare o "scară a valorilor", în care fiecare individ îşi ocupă locul în funcţie de cantitatea de atribut aflat în evaluare, ce-i revine fiecăruia. Fiecare proces de interacţiune bilaterală stabileşte un câştigător şi un perdant (alte două obiecte aflate în relaţie de cauzalitate obiectuală). Acel membru al grupului ce câştigă toate competiţiile cu ceilalţi membri va fi membrul alfa, iar cel ce va pierde toate competiţiile va fi cel omega. Ceilalţi vor avea poziţiile intermediare în ierarhie. Un astfel de mod de evaluare a atributelor, prin interacţiuni bilaterale, duce la o evaluare internă, relativă, doar a diferenţelor de proprietate între membrii aceluiaş grup (rezultă distribuţia internă, pe membrii grupului a diferenţelor de atribut) fără a se putea preciza valoarea absolută a proprietăţii asociate fiecărui membru. Pentru a face o evaluare externă este nevoie de interacţiuni între grupuri sau de evaluarea atributelor faţă de o referinţă externă considerată absolută (evaluatorul imparţial).

Toate aceste structuri ierarhice sunt obiecte abstracte rezultate în urma unei structuri cauzale (un lung şir de procese simultane şi/sau succesive) ce au ca efect apariţia (generarea) unei ordini valorice a obiectelor implicate în procesele interactive din structura cauzală.

Comentariul X.19.2: Aşa cum arătam mai sus, relaţiile de cauzalitate obiectuală sunt vizibile în special în mediile sociale. în astfel de medii, între doi indivizi pot exista diferenţe de atribut (prestigiu, avere, nivel de educaţie, aspect fizic, inteligenţă etc.), diferenţe datorate exclusiv unor procese anterioare (aşadar unei cauzalităţi procesuale). în urma acestor procese anterioare diferenţiate are loc o "sedimentare" a indivizilor societăţii în aşa numitele "pături" sau "clase" sociale, care nu sunt alceva decât mulţimi de indivizi cu distribuţie cvasiuniformă a unei anumite proprietăţi, aflaţi în acelaşi tip de relaţii cauzale faţă de o altă mulţime (altă pătură), la care aceeaşi proprietate distribuită tot cvasiuniform este mult diferită cantitativ.

Tot în relaţii de cauzalitate obiectuală se află diferitele niveluri de organizare ale sistemelor materiale, deoarece sistemele cu un nivel de organizare superior sunt un rezultat (efect) al unui proces de formare (sinteză) a sistemului din sistemele cu organizare inferioară (subiect despre care am mai discutat  în cap. 1).