filozofia obiectuala

1.5 Vidul în viziunea sistemică

Într-un spaţiu de observaţie limitat (o incintă), va exista la un moment dat un amestec (o reuniune) de sisteme materiale cu diferite niveluri de organizare. Să presupunem că acest spaţiu are o astfel de dimensiune încât nu încap în el decât sisteme de tip MO sau mai mici (AT, NC, PE etc). Pentru sistemele de tip MO, AT etc. acest spaţiu va cuprinde însă - în condiţiile presiunii atmosferice - un număr însemnat de exemplare. Să presupunem că am cunoaşte numărul asociat (cardinalul) fiecărei mulţimi de sisteme cu nivelul de organizare XY (unde XY poate lua una din valorile AT, MO, PE etc.) ce poate fi cuprins în spaţiul de observatie; aceste mulţimi sunt finite (spaţiul de observaţie fiind finit). Dacă mulţimea sistemelor XY este vidă (cardinal nul), se spune că spaţiul de observaţie este “vid de sisteme XY”. În practică, prin spaţiu vid se înţelege un spaţiu din care ar trebui să lipsească sistemele de tip AT, sau mai mari.

Se impun imediat următoarele observaţii:

1)   Noţiunea de “vid” este o proprietate a unui spaţiu delimitat (a unei incinte), şi anume, aceea de a nu conţine un anumit tip de obiecte (mulţimea obiectelor conţinute este vidă);

2)   Această proprietate este relativă la o referinţă ce constă dintr-un anumit nivel de organizare al sistemelor eliminate din incintă. De exemplu un spaţiu steril este o incintă în care nu se află niciun tip de biosistem viu (putem spune că incinta este vidă de biosisteme vii, indiferent de nivelul lor de organizare). Dacă se doreşte realizarea unui spaţiu vid de sisteme AT, atunci sistemele AT (nivelul de referinţă) şi cele cu organizare superioară ar trebui să lipsească din spaţiul respectiv.

3)   Este foarte dificil de realizat practic un spaţiu complet lipsit de sisteme MO sau AT, în practică recurgându-se la un compromis: reducerea numărului de sisteme AT din spaţiul vidat sub o anumită valoare (determinată indirect prin presiune). Această valoare a presiunii din incintă devine gradul de vid sau prin substantivizare “vidul”. Oamenii au tendinţa (eronată) de a detaşa proprietăţile unor obiecte de suportul lor, ca şi cum aceste proprietăţi  ar putea avea o existenţă independentă. Aşa s-a întâmplat şi cu vidul.

4)   Chiar în situaţia ipotetică a realizării unui vid perfect de sisteme AT, acest vid se referă la sistemele AT sau mai mari, dar nu şi la sisteme cu nivel mai redus de organizare, şi evident cu dimensiuni mai mici (NC, PE etc);

5)   Dacă prin tehnologii deosebite s-ar realiza un vid la nivel PE, tot nu se poate spune că spaţiul respectiv nu conţine sisteme materiale cu niveluri de organizare mai profunde (în prezent necunoscute).

 

Comentariul 1.5.1: Dacă avem de exemplu o cameră de apartament goală (vidă de orice obiecte abiotice sau biotice) acest "vid" se referă la obiectele macroscopice, vizibile, dar nu şi la numărul imens de molecule de gaz aflate în acea cameră, pe care simţurile noastre nu le detectează direct. Situaţia cu vidul la nivel PE este absolut similară, mijloacele de care dispune ştiinţa actuală neputând evidenţia existenţa elementelor de MFP.

 

Ca o consecinţă a celor arătate mai sus, acceptarea POS duce la negarea existenţei vidului absolut (a unui spaţiu în care nu se află nimic, niciun tip de sistem material). De asemenea, o proprietate a unui spaţiu finit, aceea de a conţine un număr redus sau nul de atomi, nu poate fi suport pentru nişte procese de propagare reale, cum ar fi propagarea fotonilor, a undelor electromagnetice sau a interacţiunilor gravitaţionale.

Faptul că experimentul Michelson-Morley nu a evidenţiat o mişcare faţă de eter la nivelul scoarţei terestre, nu este neapărat o dovadă că acesta (eterul) nu există, ci mai degrabă că modelul nostru mintal despre acest mediu şi despre ce înseamnă propagare sau deplasare faţă de el nu era corect la data respectivă. Vom vedea cu altă ocazie că filosofia obiectuală propune o altă variantă de interpretare a proprietăţilor acestui mediu.

În continuare însă este nevoie de o incursiune aridă prin domeniul definiţiilor matematice ale noţiunilor de bază din structura filosofiei obiectuale. În aceste modele matematice s-a încercat un compromis între rigoare şi conciziune, astfel încât cititorul să înţeleagă cât mai repede şi mai uşor esenţa noţiunilor prezentate. Din acest motiv, stilul prezentării este diferit de stilul lucrărilor de matematică, cu toate că este vorba de modele matematice.


 

 

Copyright © 2006-2008 Aurel Rusu. All rights reserved.