filozofia obiectuala

8.3 Principiul existenţei sistemelor materiale

Am văzut în capitolul destinat modelului general de SM că aceste sisteme sunt caracterizate de o triadă a fluxurilor, formată din fluxuri de intrare, de ieşire şi cele stocate în interiorul SRS a SM. Dintre aceste trei tipuri fundamentale de fluxuri, am văzut că fluxurile stocate şi cele ce provin din fluxurile stocate (fluxurile de ieşire) nu ar putea să existe în absenţa SM. Pe de altă parte, fluxurile stocate rămân în permanenţă în interiorul SRS (sunt închise în această suprafaţă) aşa că ele nu produc niciun efect (o acţiune) în mediul exterior.

Spre deosebire de fluxurile stocate, fluxurile eferente (compuse din fluxurile emergente şi cele reflectate de SRS) sunt fluxuri deschise, care pot produce acţiuni asupra SM cu care se intersectează, fluxuri care n-ar putea exista fără existenţa SM sursă. Un tip special de SM pe care îl vom denumi temporar (doar pentru început) SM receptor, capabil să capteze o parte din aceste fluxuri şi să determine poziţia spaţială a sursei acestora, va fi capabil de o operaţie extrem de importantă - atestarea (validarea, constatarea) existenţei informaţionale (sinonim existenţa subiectivă) a SM emitent aflat la poziţia respectivă.

 

Principiul existenţei (subiective a) SM: Un SM sursă există pentru un SM receptor, dacă SM receptor este capabil să determine intensitatea şi direcţia unui flux eferent din SM sursă.

 

Comentariul 8.3.1: În paragraful introductiv al acestui capitol am văzut că SM abiotice naturale nu sunt capabile să distingă direcţia din care provin fluxurile incidente pe suprafaţa lor, un asemenea sistem mişcându-se întotdeauna pe direcţia rezultantei unice a acestor fluxuri. Pentru astfel de sisteme nu există decât această rezultantă, a cărei direcţie de obicei nu corespunde direcţiei unui obiect real. Termenul de existenţă informaţională este din multe privinţe similar celui de existenţă subiectivă din filozofia tradiţională, dar aici el subliniază explicit necesitatea unui SPI pentru atestarea sa. Principiul existenţei enunţat aici poate fi contestat de filozofii tradiţionalişti care susţin existenţa obiectivă a unui obiect material, indiferent de cunoaşterea noastră. Nici filosofia obiectuală nu contestă această posibilă existenţă, dar numai ca obiect virtual, imaginar, component al realităţii absolute, despre care vom discuta în cap. 9; însă existenţa unui obiect real, obiect care ne poate provoca o bucurie sau un necaz, o stabilim deabia după ce ea a fost atestată experimental (prin percepţia unui flux material eferent din obiect) de către al nostru SPI (sistemul nervos uman) şi în limitele posibile de estimare a duratei de viaţă a respectivului obiect. Pe parcursul ulterior al acestei lucrări, când vom întâlni termenul existenţă se va înţelege că este vorba exclusiv de existenţa informaţională (subiectivă) valabilă doar pentru un SPI sau un sistem format din SPI.

 

Pornind de la constatarea că fluxurile eferente unui SM nu ar putea exista fără existenţa prealabilă a fluxurilor stocate, deci a întregului SM sursă, prin captarea unei părţi din aceste fluxuri eferente se poate valida existenţa sursei de flux. Foarte important mai este faptul că această validare se poate face la distanţă de sistemul sursă, deoarece flux înseamnă (aşa cum am văzut în cap. 5) transportul unei mărimi dintr-o zonă a spaţiului în alta. Tot în acelaşi capitol am văzut că fluxurile sunt de mai multe tipuri, aşadar şi fluxurile eferente dintr-un SM se supun aceloraşi reguli.

 

Definiţia 8.3.1: Mărimea transportată de un anumit tip de flux, eferent unui SM sursă, constituie o proprietate transmisibilă a SM sursă.

 

Comentariul 8.3.2: Definiţia 8.3.1 trebuie interpretată cu discernământ deoarece poate duce cititorul la concluzii greşite. De exemplu fotonii reflectaţi de un obiect (să spunem o clădire) formează un flux ce transportă la organul nostru vizual mai multe proprietăţi ce aparţin acestui flux : culoare, intensitate, direcţie etc. Dintre aceste proprietăţi, mare parte aparţin nu obiectului vizat ci sursei efective de fotoni (sursa de lumină din care provin fotonii), cum ar fi culoarea iniţială (distribuţia frecvenţială a fluxului incident) şi intensitatea luminoasă. Direcţia fotonilor reflectaţi de obiect şi culoarea suprafeţei sale sunt proprietăţi ce aparţin însă exclusiv obiectului vizat. Proprietăţile selective ale SRS a obiectului fac să nu fie reflectate decât anumite porţiuni din fluxul fotonic, deci să existe o modalitate suplimentară de identificare a proprietăţilor obiectului reflectant, proprietăţi care astfel devin transmisibile (am putea spune indirect).

 

Definiţia 8.3.2: Intensitatea fluxului eferent, purtător al unei anumite proprietăţi calitative direct perceptibile, captat de SM receptor se numeşte atribut existenţial (cantitativ) direct (sinonim primar) al respectivei proprietăţi.

 

Comentariul 8.3.3: Definiţia 8.3.2 se referă la majoritatea proprietăţilor perceptibile direct de către unităţile de intrare ale SPI, cum ar fi la biosisteme intensitatea unui sunet, a unei arome, a unui gust, a luminii radiate sau reflectate, a căldurii etc., dar mai există proprietăţi calitative transmisibile cum ar fi culoarea, mărimea sau poziţia unui obiect extern, ale căror atribute existenţiale se determină nu direct din intensitatea fluxurilor receptate ci prin calcul, prin prelucrarea informaţiei conţinute în distribuţiile derivate ale distribuţiilor senzoriale primare (vezi anexa X.18). În cazul acestor proprietăţi contează nu atât intensitatea fluxului (care doar trebuie să fie perceptibil) cât poziţiile elementelor de contrast a intensităţii (care indică frontiera obiectului) faţă de referinţa internă a organului de simţ.

 

Intensitatea nenulă a unui flux eferent dintr-un SM sursă este pentru un SM receptor (aşa cum am văzut în enunţul principiului existenţei) o “confirmare” a existenţei SM sursă, şi aşa cum vom vedea mai departe, dacă această intensitate nu depăşeşte un anumit prag (pragul de percepţie al SM receptor), atunci pentru SM receptor sistemul sursă nu există. Acest atribut (intensitatea fluxului eferent) reprezintă aşadar pentru SM receptor o modalitate de apreciere a gradului de existenţă a proprietăţii receptate la SM sursă şi odată cu această proprietate şi a obiectului ce o posedă (din acest motiv se numeşte atribut existenţial).

 

Definiţia 8.3.3: Proprietăţile calitative ale fluxurilor eferente dintr-un SM sursă (tipul de mărime transportată, tipul de distribuţie primară a acestea etc.) constituie atribute calitative directe (sinonim primare) ale respectivului SM.

 

Comentariul 8.3.4: Aşa cum am subliniat în comentariul 8.3.3, pe lângă atributele directe, atât cantitative cât şi calitative, mai există atribute indirecte, evaluate prin procese de ordin superior de prelucrare a informaţiei. Dacă atributele primare sunt legate de proprietăţile distribuţiilor primare ale fluxurilor emergente din obiecte, atributele indirecte (secundare, derivate) sunt determinate de proprietăţile distribuţiilor derivate (temporale, spaţiale sau frecvenţiale) ale distribuţiilor primare.

 

Obişnuinţa inerentă a oamenilor de a asocia proprietăţi obiectelor percepute direct (prin organele de simţ) are la bază faptul că fiecare tip de organ senzorial este specializat (aşa cum arătam mai înainte) în receptarea unui anumit tip de flux.

 

Comentariul 8.3.5: Departajarea şi mai accentuată a atributelor fluxurilor are loc în interiorul fiecărui organ de simţ, fiecare flux fiind o distribuţie fie spaţio-temporală, fie frecvenţialo-temporală, organul de simţ trebuind să analizeze tipul de distribuţie prin descompunerea acesteia în elemente (cu distribuţie uniformă). De pildă fluxurile fotonice din domeniul vizibil sunt descompuse în intervale frecvenţiale ce corespund nuanţelor fundamentale (roşu, verde, albastru sau R, G, B în notaţia engleză) de receptorii specializaţi (conurile) din retină, fiecare interval cu atributul său existenţial (intensitatea fluxului din domeniul respectiv). Trei conuri R, G, B, adiacente spaţial de pe retină formează un element sensibil retinian (un pixel) ce poate recepta un flux fotonic elementar. În zona foveei unde există predominant conuri, aria efectivă a unui pixel este o arie elementară, în interiorul acesteia nemaiexistând posibilitatea de evidenţiere spaţială a neuniformităţilor fluxului incident, aşadar această arie va recepta un flux fotonic elementar. Distribuţia spaţială a fluxurilor fotonice elementare incidente pe retină este conformă punct cu punct cu distribuţia spaţială a surselor punctuale de flux din exteriorul ochiului (transformarea conformă o realizează lentila cristalin) şi astfel avem o reprezentare pe retină (o imagine) a distribuţiei spaţiale a unei proprietăţi a obiectului exterior (configuraţia sa spaţială din p.d.v. vizual), la care se mai adaugă proprietăţile fiecărui punct sursă (culoare, grad de reflexie etc). Important pentru noi este să reţinem că fiecare proprietate (calitate) a unui obiect sesizat este datorată unui anumit tip de flux pentru care avem senzori specializaţi. Vom vedea în continuare că şi alte proprietăţi calitative ale obiectelor reale se datorează tot unor distribuţii spaţio-frecvenţialo-temporale ale fluxurilor externe pe care le putem percepe, dacă nu direct senzorial, atunci prin intermediul unor mijloace ajutătoare (cum ar fi aparatura de cercetare ştiinţifică), mijloace care nu fac altceva decât să convertească o parte a fluxurilor imperceptibile direct, în fluxuri direct perceptibile.

 

Pe lângă tipul mărimii transportate, fluxurile deschise mai sunt caracterizate de nişte proprietăţi comune tuturor fluxurilor - mărimea (modulul) şi direcţia VDF. Aceste ultime proprietăţi caracterizează local (într-un anumit punct din spaţiu) fluxul eferent unui SM, dar fiind comune tuturor fluxurilor, pe baza lor se poate face determinarea unei proprietăţi generale a surselor de flux.

 

Definiţia 8.3.4: Direcţia şi intensitatea unui flux într-un punct[1] cu poziţie spaţială determinată constituie proprietăţi locale ale fluxului în punctul respectiv.

 

După cum vom vedea mai încolo, proprietăţile locale ale unui flux (vezi anexa X.15) pot servi la determinarea poziţiei spaţiale a sursei fluxului (cu condiţia ca direcţia VDF să fie invariantă pe distanţa dintre sursă şi receptor). Cu alte cuvinte, aceste proprietăţi locale sunt tot nişte atribute transmisibile ale unei proprietăţi generale a tuturor surselor de flux - poziţia spaţială - a respectivei surse faţă de poziţia spaţială a SM receptor(referinţa).

 

Definiţia 8.3.5: Totalitatea proprietăţilor transmisibile invariante, validate ca existente la un anumit moment tk, la un anumit SM sursă, de către un SM receptor, constituie informaţia asociată SM sursă de către SM receptor la momentul respectiv.

Definiţia 8.3.6: Sistemul material receptor, capabil să perceapă fluxurile eferente dintr-un SM, să le valideze (ateste) existenţa, să le diferenţieze calitativ şi să le asocieze cu SM sursă, se numeşte sistem de prelucrare a informaţiei (SPI).

 

Un cititor cu spirit de observaţie şi ţinere de minte va fi observat poate că în definiţia 8.3.5 se întâlnesc elemente din definiţia generală a noţiunii de obiect (dată în cap.3). Aşa şi este, pentru că obiectul nu este altceva decât o denumire generală pentru o cantitate finită şi discernabilă de informaţie calitativă şi cantitativă. Tot din aceeaşi definiţie mai reiese că există o legătură inseparabilă între noţiunea de informaţie şi cea de SM caruia îi aparţine acea informaţie. Ca urmare, filosofia obiectuală susţine:

 

AXIOMA IV (axioma suportului informaţiei): Informaţia nu poate exista în absenţa unui suport material (un SM) căruia să-i fie asociată.

 

Atât definiţiile 8.3.5, 8.3.6 cât şi axioma IV vor putea fi înţelese mai bine de cititor mai târziu, după ce vom discuta modelul general de SPI şi mai ales după ce vom analiza funcţiile de bază ale unui astfel de SM. Deocamdată, pentru a elabora un model general, trebuie să analizăm succint câteva cazuri particulare de astfel de sisteme de prelucrare a informaţiei.

 



[1] Atenţie ! Punctul de care este vorba este referinţa internă a unui interval suport al PES (vectorului) ce reprezintă elementul fluxului. Cum starea unui flux la un moment dat este o distribuţie vectorială Euler, proprietăţile locale ale fluxului sunt proprietăţile unui element al acestei distribuţii aflat la poziţia punctului determinat.

Copyright © 2006-2008 Aurel Rusu. All rights reserved.