filozofia obiectuala

9.5 Obiecte abstracte virtuale

Obiectele abstracte virtuale sunt acele obiecte ce nu pot fi realizate nici măcar abstract (nu poate exista fizic un SSI care să conţină întreaga informaţie asociată obiectului virtual). Se constată că oamenii operează destul de frecvent cu astfel de obiecte, acestea purtând numele de obiecte ideale. Un astfel de obiect este de exemplu mulţimea numerelor reale {R} dar şi multe alte obiecte ce constituie nişte asimptote (limite imposibil de atins) pentru obiectele realizabile. Obiectele realizabile au caracteristici ce se apropie tot mai mult de obiectele virtuale, pe măsura avansului în cunoaştere şi tehnologie, dar nu vor atinge niciodată atributele obiectelor ideale. Unul din rolurile fundamentale ale obiectelor abstracte virtuale, tocmai datorită caracterului lor de asimptote, este acela de a delimita domeniul maxim de existenţă al unei clase de obiecte abstracte.

O clasă fundamentală de obiecte virtuale o constituie clasa sistemelor virtuale de referinţă, sisteme fără de care nu s-ar putea face evaluarea atributelor existenţiale ale proprietăţilor obiectelor. De exemplu sistemul de referinţă pentru atributul poziţie spaţială al obiectelor este format (în spaţiul 3D) din cele trei axe ce reprezintă cele trei direcţii independente posibile (X, Y, Z) în spaţiul euclidian, axe ce au un unic punct de intersecţie, originea sistemului de referinţă. Fiecare axă în parte este o mulţime de segmente vectoriale concatenate, toate având aceeaşi direcţie (valoarea comună a atributului calitativ), iar cantitativ, fiecare segment este o distribuţie continuă de puncte virtuale ce are ca suport un interval din axa numerelor reale (evident tot un obiect virtual). Aceste axe (mai exact spus direcţiile lor) sunt o referinţă pentru evaluarea rotaţiilor (a variaţiilor de direcţie), motiv pentru care ele formează sistemul de referinţă R al fiecărui obiect ce are o distribuţie spaţială. Intersecţia comună a celor trei axe, originea sistemului de referinţă spaţial, este tot un obiect virtual (zerodimensional) în care rotaţiile sunt nule, acest punct fiind referinţa pentru evaluarea translaţiilor obiectului, deci referinţa T.

Trebuie să facem precizarea că nu trebuie confundate sistemele de referinţă virtuale cu cele realizabile. Când desenăm pe hârtie nişte axe de coordonate, aceste axe sunt ca orice obiect realizabil, cu dimensiuni, ele au o grosime (pe care axele virtuale nu o au), sunt mulţimi de PD 2D (pixeli) de culoare diferită de cea a hârtiei suport. Această reprezentare realizabilă a unui sistem de referinţă este necesară şi sistemului nostru de percepţie vizuală (căruia i se adresează) pentru că nici acesta nu poate opera cu obiecte virtuale (cu linii de grosime zero). În creier însă, vor apărea pornind de la această reprezentare, o serie de obiecte abstracte derivate (cum ar fi de exemplu liniile de contrast) care reprezintă nişte limite spre care tind obiectele reprezentabile. În cazul nostru, o linie de contrast este un obiect abstract ce nu poate fi realizat decât prin calcul (făcând diferenţa dintre două atribute ce aparţin unor domenii adiacent-disjuncte), acest calcul fiind efectuat de către neuronii implicaţi în percepţia vizuală. Linia de contrast fiind o frontieră, rezultă că şi frontierele nu numai sistemele de referinţă pot fi obiecte virtuale. De ex. o suprafaţă virtuală (matematică) poate fi considerată ca frontiera dintre două volume adiacent-disjuncte.

Un alt exemplu de obiect virtual fundamental este axa timpului, construcţie pur imaginară, tot sub forma unei axe, dar faţă de axa numerelor reale, o singură valoare de pe axa timpului este "reală", aşa numita valoare prezentă (momentul prezent), restul fiind recunoscute ca abstracte chiar de către ştiinţa oficială. Spre deosebire de axele valorice ale unui atribut realizabil (cum este de exemplu poziţia spaţială), la care toate valorile există simultan, în cazul axei timpului nu pot (prin definiţie) să existe simultan două valori, tocmai pentru a se putea defini simultaneitatea existenţei unice a valorilor tuturor celorlalte atribute cunoscute. Timpul realizabil înseamnă o contorizare (numărare, incrementare) a unui proces repetitiv real (realizabil material). Şi în cazul timpului realizabil, prezentul este dat de procesul ciclic real aflat în derulare (mai exact spus de numărul (indexul) acestui proces faţă de referinţa temporală adoptată). Dar contorizarea este un proces de calcul (de prelucrare a informaţiei), deoarece intervine o memorare a numărului de procese anterioare, număr care se incrementează cu o unitate la fiecare terminare a procesului ciclic. Aşadar chiar şi timpul realizabil este un obiect de tip proces abstract, proces efectuat fie de oameni (când numără zilele, lunile, anii care au trecut) fie de sistemul mecanic sau electronic al ceasului, fie de SPI intracelular pentru procesele fundamentale ale biosistemelor.

Din cele scrise până aici se pot extrage câteva observaţii:

1)    Valorile numerice ale atributelor obiectelor realizabile tind spre niveluri de exactitate din ce în ce mai mari (creşte numărul de biţi al cuvintelor SPI artificiale, creşte precizia de execuţie tehnologică a obiectelor materiale artificiale, creşte dimensiunea universului observabil etc.) pe măsura avansului civilizaţiei. Metodele de măsurare a timpului tind spre utilizarea unor procese ciclice din ce în ce mai scurte, deci spre numere contorizate corespunzător mai mari. Aceste valori numerice conţin aşadar o cantitate din ce în ce mai mare de informaţie. Limita spre care tind aceste valori (abstract sau material realizabile) este valoarea absolut exactă, valoarea ce conţine o cantitate de informaţie infinită. Dar această limită era deja prevăzută de către matematicieni, care operează de mult cu mulţimea numerelor "reale", mulţime ce conţine exclusiv valori absolut exacte (vezi anexa X.3). Acest obiect virtual {R} conţine aşadar limitele asimptotice ale oricărei valori numerice realizabile, indiferent de nivelul de cunoaştere sau de progres tehnologic atins de către o societate. Am putea spune că valorile numerice absolut exacte sunt componente ale realităţii absolute, deoarece şi acest obiect virtual conţine o cantitate infinită de informaţie atât cantitativă cât şi calitativă.

2)    Caracterul asimptotic (de neatins, irealizabil abstract sau material) al obiectelor virtuale mai este subliniat şi de modalitatea de sinteză a acestor obiecte de către SPI. După cum se constată din cele spuse până acum, obiectele virtuale sunt generalizări extreme ale unor clase de obiecte abstracte, generalizări ce constau în extragerea componentelor comune dintr-o mulţime de obiecte abstracte. Am văzut că doar asocierea de componentele specifice conferă unui obiect caracterul de particular, de identificabil, în final de realizabil al obiectului respectiv.

 

Comentariul 9.5.1: Legat tot de noţiunile de realitate şi de virtual, aşa cum au fost ele definite până aici, este momentul unei luări de poziţie în ce priveşte o sintagmă mediatică foarte des folosită şi anume cea de “realitate virtuală”. Pentru cititorul care a reuşit să parcurgă acestă lucrare până aici este desigur foarte clară absurditatea acestei sintagme care conţine un oximoron (două antonime alăturate) care ar trebui să se excludă reciproc, de aceeaşi factură ca “geniu imbecil”, “solid fluid” etc. În fond sintagma respectivă desemnează o simulare a realităţii (o iluzie, o păcălire a simţului vizual şi tactil) prin imagini şi senzaţii artificiale, generate de un SAPI, dar fluxurile de informaţie sunt reale; cu alte cuvinte avem o reprezentare abstractă (prin SSI) dar realizabilă şi nu virtuală. În momentul în care putem departaja corect zona virtuală a lumii abstracte de cea realizabilă devine evident şi motivul acestui comentariu.

 

Copyright © 2006-2008 Aurel Rusu. All rights reserved.