X.5.3 Principiul necontradicţiei

Dicţionarul de Logică ne furnizează mai multe formulări ale acestui principiu:

1)    Formulări ontologice: "în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca acelaşi lucru să fie şi să nu fie" sau "în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un lucru este imposibil să aibă şi să nu aibă o proprietate";

2)    Formulări semantice: "în acelaşi timp şi sub acelaşi raport o propoziţie este imposibil să aibă şi să nu aibă o valoare logică W", "o propoziţie este imposibil să fie adevărată şi neadevărată în acelaşi timp", "este imposibil ca o propoziţie să fie adevărată împreună cu negaţia ei";

3)    Formulări ale lui Aristotel: "este imposibil ca aserţiuni contradictorii să fie împreună adevărate" şi "este imposibil ca ceva să aparţină şi să nu aparţină unui lucru în acelaşi sens".

O formulare similară dar cu o precizare suplimentară este cuprinsă în principiul terţiului exclus din acelaşi dicţionar: "în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un lucru există sau nu există, a treia posibilitate este exclusă".

Observăm că toate aceste formulări au o componentă comună formată din două elemente: conceptul de dihotomie şi cel de simultaneitate. Dihotomia, aşa cum am văzut mai înainte, creează într-o mulţime de obiecte o clasificare dihotomică după criteriul existenţei unei proprietăţi, adică o divizare a mulţimi (baza) în obiecte care au şi care nu au respectiva proprietate. Evaluarea existenţei sau non existenţei proprietăţii se face de către un SPI după o regulă clară: dacă atributul existenţial al proprietăţii are valoarea sub pragul de percepţie al SPI proprietatea nu există, iar dacă valoarea este peste prag proprietatea există şi măsura acestei existenţe este valoarea respectivului atribut existenţial. Atenţie! Acest mod de evaluare de tip binar al existenţei unei proprietăţi se referă doar la faptul că proprietatea există sau nu. în cazul că ea există, evaluarea acesteia nu mai este binară, dar toate valorile posibile ale atributului existenţial au o componentă comună - sunt diferite de zero.

Am obţinut aşadar în urma clasificării dihotomice a obiectelor bazei, două clase complementare de obiecte care au şi care nu au o anumită proprietate, şi anume, apartenenţa valorii atributului existenţial al obiectelor respective exclusiv la unul din cele două intervale adiacent-disjuncte rezultate în urma bipartiţiei domeniului bazei.

Aceste obiecte care formează (prin reuniune) baza, trebuie să mai deţină o proprietate esenţială şi anume să existe simultan. Existenţa simultană a obiectelor este validată tot de SPI perceptor, şi asta datorită existenţei în respectivul SPI a mai multor canale de percepţie ce funcţionează în paralel şi sincron (aşa cum am văzut în cap. 8).

După toate cele arătate până aici rezultă că acest principiu se aplică exclusiv acelor obiecte abstracte ce există simultan şi care sunt obiectul unei clasificări dihotomice. Dacă prin obiect abstract în general înţelegem fie obiecte abstracte concrete fie obiecte abstracte mai generale (propoziţii, judecăţi etc. la care proprietăţi complementare pot fi valorile lor de adevăr) putem formula acest principiu astfel:

Astfel se pot acoperi toate formulările de la începutul paragrafului şi chiar se pot unifica cele două principii, unificare condiţionată de un fapt esenţial - existenţa unei clasificări dihotomice. Inexistenţa acestei clasificări duce automat la neaplicarea corectă a principiului terţiului exclus, care nu mai este valabil în cazul unei clasificări politomice (vezi de exemplu logica polivalentă) şi de asemenea nici principiul necontradicţiei. Dar pentru clasificările dihotomice aceste două principii (unificate) se aplică fără excepţii, principiul necontradicţiei fiind alături de celelalte principii enunţate în lucrare, un element fundamental al structurii filosofiei obiectuale.