1.4 Unele implicaţii filosofice ale acceptării POS

Cu toate că nu este prea evident la prima vedere, implicaţiile acceptării acestui principiu asupra concepţiei despre lumea înconjurătoare sunt foarte mari şi în toate domeniile cunoaşterii.

în primul rând, acest principiu postulează divizibilitata sistemelor materiale abiotice deja cunoscute ca "elementare", în alte sisteme, fără a se preciza o limită pentru această divizibilitate (poate chiar până la infinit). în al doilea rând, la extremitatea opusă a cunoaşterii, spre sistemele din ce în ce mai mari, acest principiu postulează finitatea spaţială a universului nostru ca obiect, dar în schimb nu contrazice existenţa simultană şi a altor universuri asemănătoare, disjuncte spaţial, la rândul lor organizate în sisteme şi mai mari etc. Atenţie însă, nu este vorba de aşa numitele "universuri paralele" din limbajul SF, ci de entităţi similare cu universul nostru, cu delimitare spaţială netă, aflate la distanţe inimaginabile deocamdată, aşa cum inimaginabile sunt în prezent şi dimensiunile reale ale propriului nostru univers, din care doar o fracţiune infimă este observabilă.

Comentariul 1.4.1: Problema admiterii existenţei unor alte universuri este similară cu problema admiterii existenţei simultane a altor planete înafară de Terra, în sistemul nostru solar. A fost o perioadă în istoria cunoaşterii umane când această existenţă era negată, evident din lipsă de informaţie (cunoaştere). Astăzi când această problemă a fost clarificată, suntem în faza de început a acceptării existenţei simultane şi a altor sisteme planetare în cadrul galaxiei noastre, acceptare iarăşi dificilă deoarece nu avem informaţii directe despre respectivele obiecte, iar filosofia ştiinţifică actuală nu oferă niciun suport pentru predicţia existenţei unor asemenea obiecte în jurul fiecărei stele observabile.

O altă consecinţă a aplicării POS este predicţia existenţei unei alte generaţii de medii, (tot din categoria abiotică), formate din sisteme mult mai mici decât oricare PE, mulţimea elementelor acestora fiind mulţime generatoare pentru mulţimea {PE}. Aceste medii, denumite în lucrarea de faţă medii fundamentale proxime (MFP)[1] sunt componentele universului, aşa cum MN sunt componentele CA. Folosim termenul medii şi nu mediu pentru că (în viziunea filosofiei obiectuale) şi aceste medii pot exista în diferite faze (la fel ca MN), solide, lichide, gaze etc. Acceptarea existenţei acestor medii[2] este în prezent dificilă, cea mai importantă contestare apărând odată cu rezultatul experimentului Michelson-Morley şi continuând până astăzi. Din nefericire pentru cunoaşterea umană, interpretatea pripită a acestui rezultat ce a dus la această contestare, a însemnat (în viziunea autorului) un imens pas înapoi, pas ce a dus la limitarea drastică a accesului omenirii la spaţiul cosmic, prin folosirea pentru vehiculele spaţiale doar a metodelor de propulsie inerţiale.