6.3 Sisteme centralizate şi sisteme distribuite

Examinând clasele de SM abiotice din lista de la par. 1.1 prin prisma gradului de cunoaştere actuală a structurii şi proprietăţilor lor, vom observa existenţa a două mari grupe:

a)      Sisteme cu un număr relativ redus de elemente, formate dintr-un subsistem situat în zona centrală a sistemului şi mai multe elemente satelite menţinute la un loc de puternica interacţiune cu subsistemul central;

b)      Sisteme cu un număr foarte mare de elemente, formate din sisteme cu acelaşi nivel de organizare, la care interacţiunile se manifestă doar între vecinii din imediata apropiere, aceste interacţiuni având cam acelaşi ordin de mărime a intensităţii.

Din p.d.v. al distribuţiei intensităţii interacţiunii pe mulţimea cuplurilor posibile de elementele ale sistemului, sistemele de la punctul a se caracterizează printr-o pronunţată neuniformitate a acestei distribuţii. în acest caz, intensitatea interacţiunii cu subsistemul central este mult mai puternică decât intensitatea interacţiunii elementelor satelite între ele. Acest fapt face ca efectul acestei interacţiuni centrale să se manifeste asupra tuturor elementelor sistemului (raza de acţiune a elementului central se extinde asupra tuturor elementelor SM). Sistemele care se încadrează în acest tip de organizare se numesc sisteme cu organizare centrală, pe scurt, sisteme centralizate (SC). în această categorie se încadrează (din lista de la par. 1.1) printre altele sistemele AT sau SP.

Pentru sistemele de la punctul b, esenţial este faptul că intensitatea interacţiunii are acelaşi ordin de mărime pe toate elementele (media acestei intensităţi pe element având tendinţa de saturaţie), şi faptul că raza de acţiune a acestei interacţiuni este limitată doar la vecinii din imediata apropiere. Aparent paradoxal, tocmai această rază de acţiune limitată permite creşterea nelimitată a acestor tipuri de SM prin "ataşarea" de noi elemente la periferia sistemului, astfel încât aceste sisteme pot avea numere extrem de mari de elemente, şi corespunzător, dimensiuni spaţiale extrem de mari. Sistemele cu o astfel de organizare se numesc sisteme distribuite (SD).

Comentariul 6.3.1: Denumirea de "sisteme distribuite" este tolerată în filosofia obiectuală din cauza răspândirii termenului în lucrările ştiinţifice. Conform acestei lucrări, orice sistem material are o distribuţie a proprietăţilor (inclusiv cele cu organizare centrală) aşa că el este oricum "distribuit". Termenul corect din p.d.v. obiectual ar fi pentru sistemele distribuite - sisteme cu distribuţie uniformă a mediei intensităţii interacţiunii.

Dacă numărul elementelor ce intră într-un sistem distribuit este atât de mare încât parametrii sistemului se pot estima statistic (sunt valabile legile numerelor mari) şi pot exista procese de propagare (pe care le vom discuta mai târziu), un astfel de sistem distribuit se numeşte mediu. în această categorie se încadrează de exemplu sistemele MN. Acest tip de sistem material (SD) este sediul multor tipuri de fluxuri, mai ales al celor de propagare, din acest motiv continuăm cu clasificarea SD.