INTRODUCERE ŞI CONVENŢII DE LIMBAJ

Viziunea sistemică asupra lumii implică în primul rând aspectul de ierarhizare structurală a formelor sub care se prezintă toate părţile componente ale acestei lumi. O simplă clasificare a acestor forme de "sistematizare" pe grade de complexitate a elementelor ce compun lumea nu este o noutate şi nu este suficientă pentru a înţelege cauzele acestei ierarhizari, a acestei organizări a sistemelor materiale ce ne înconjoară şi a celor din care suntem făcuţi chiar noi înşine. Trebuie să descoperim legile cele mai generale care stau la baza acestei organizări eminamente sistemice, legi care descriu atât formarea  sistemelor din natură cât şi descompunerea lor.

Prezenta lucrare încearcă să prezinte aceste posibile legi şi principii, care odată acceptate, permit înţelegerea lumii în care trăim într-o manieră pe cât de nonconformistă, pe atât de coerentă. Lucrarea se adresează unor cititori cu pregătire superioară, cu cunoştinţe de bază în matematici speciale şi cu o formaţie ştiinţifică largă, interdisciplinară.

Abordarea obiectuală a cunoaşterii după principiile expuse în lucrare creează un nou mod de gândire ştiinţifică, mod care folosit cu discernământ şi competenţă devine un mijloc cu posibilităţi de analiză şi predicţie deosebite. Lucrarea are un caracter predominant calitativ, urmând ca multe dintre detaliile cantitative ale obiectelor şi proceselor descrise să fie stabilite ulterior, după ce principiile calitative expuse devin o metodă de lucru.

Deoarece semnificaţia atribuită de autor unor termeni este în multe cazuri diferită de semnificaţia din limbajul natural curent (chiar ştiinţific), au fost introduse cuvinte şi expresii rezervate, adică nişte cuvinte sau expresii (sintagme) cu valoare semantică (semnificaţie) invariantă şi independentă de context pe tot cuprinsul lucrării, valoare definită la momentul portivit al expunerii. Aceste cuvinte şi expresii sunt incluse de asemenea în lista cuvintelor rezervate aflată la sfârşitul lucrări, în care există hiperlegături cu definiţia respectivului cuvânt. Cititorul este prevenit că nici termeni consideraţi "tabu" de majoritatea oamenilor de ştiinţă, cum ar fi de exemplu energie, forţă, presiune, câmp şi încă mulţi alţii, nu vor scăpa de redefinire.

Pentru creşterea cantităţii de informaţie comunicată cititorului prin restrângerea domeniului semantic al unei noţiuni (sfera noţiunii), va fi utilizată intersecţia domeniilor semantice ale unor noţiuni similare. Termenul al cărui sens se doreşte a fi restrâns (precizat) va fi urmat de o listă cu noţiuni similare închisă între paranteze, noţiuni ce au în comun cu prima tocmai semnificaţia dorită. De exemplu, expresia: mişcare (transfer, deplasare) doreşte să comunice semnificaţia comună a celor trei cuvinte (intersecţia domeniilor semantice).

în privinţa notaţiei folosite, mărimile scalare vor avea simboluri caractere italice (de exemplu V, dM, t etc.) iar cele vectoriale caractere bold (de exemplu v, f etc.) în text, sau caractere supraliniate în unele relaţii scrise cu un alt editor (de exemplu ). Indicii paragrafelor, definiţiilor, figurilor, comentariilor şi relaţiilor din text sunt compuşi după următoarea regulă:

[nr. capitol].[nr. paragraf].<nr. subparagraf>.[nr. curent]

unde parantezele [] indică un indice obligatoriu iar <> un indice opţional.

Lucrarea este structurată pe două fluxuri: cel principal, format din succesiunea capitolelor 1 ... 9, în care sunt expuse noţiunile şi principiile de bază ale filosofiei obiectuale (am putea să denumim această parte coloana vertebrală a lucrării), şi cel secundar format dintr-un număr de anexe, care nu au nici pe departe un rol mai puţin important, ci sunt fie explicaţii mai ample ale noţiunilor din fluxul principal (dar care au fost scoase din acest flux pentru a nu distrage prea mult atenţia cititorului), fie aplicaţii ale principiilor prezentei lucrări în reinterpretarea unor obiecte sau procese din lumea reală sau abstractă.

Explicaţiile suplimentare faţă de text cerute de anumite noţiuni sau afirmaţii sunt organizate pe patru niveluri de complexitate: scurte explicaţii în paranteze, note de subsol, comentarii şi (aşa cum menţionam mai sus) anexe. Regula de bază după care a fost compus textul este aceea că neglijarea explicaţiilor suplimentare nu afectează coerenţa textului. Cu alte cuvinte, dacă nu se ţine cont de textul din paranteze, din notele de subsol şi din comentarii, textul rămas trebuie să fie coerent, dar el va conţine cantitatea de informaţie minimă necesară.