8.7 Sisteme suport de informaţie

Aşa cum am văzut în definiţia 8.3.5 şi în axioma IV, informaţia ca o colecţie de proprietăţi invariante ale obiectelor din lumea înconjurătoare deţinute (stocate) de către un SPI, nu poate exista fără nişte obiecte materiale suport (aşa cum nici o distribuţie nu poate exista în absenţa suportului său abstract). în această fază a analizei sistemelor suport de informaţie trebuie să recunoaştem că orice sistem material este suport de informaţie (pentru un SPI capabil s-o recepteze), dar este suport pentru informaţia sa naturală: structură (formă), poziţie externă, masă, tipuri de fluxuri emise etc. Dacă este nevoie însă ca sistemul suport să conţină (să poarte, să stocheze) o anumită informaţie, acest SM nu se poate forma numai după regulile formării naturale ale sistemelor materiale abiotice (cu criteriul de formare strict energetic), ci după nişte reguli suplimentare ce se adaugă legilor fundamentale ale formării SM abiotice naturale (la fel ca în cazul SM artificiale).

Am văzut în paragrafele anterioare că pentru ca o proprietate a unui obiect să poată fi percepută de un SPI, respectiva proprietate trebuie să fie transmisibilă, adică să aibă ca suport temporar un anumit tip de flux deschis, material, eferent obiectului sursă, iar acest tip de flux să intre în domeniul de percepţie al SPI. Pentru SPI sesizor al respectivei proprietăţi, fluxul eferent din obiect constituie suportul material al atributului perceput, adică SSI, pe parcursul dintre obiect şi SRS a SPI. La contactul fluxului cu zona specializată a SPI în captarea acestui tip de flux (unitate de intrare), are loc o conversie flux extern - flux intern de SSI interne a unei părţi din fluxul incident.

Trebie să stabilim de la început că SSI pot fi de mai multe tipuri. După localizarea lor faţă de SRS a SPI, considerată ca referinţă, putem avea:

1)    SSI interne, care pot exista şi circula sub formă de fluxuri numai în interiorul SRS a SPI;

2)    SSI externe, care pot exista în exteriorul SPI[1], informaţia asociată acestora fiind accesibilă SPI doar prin unităţile sale de intrare.

După clasa procesuală a obiectelor (definită în par. 4.3) ce formează suportul material al informaţiei, putem avea următoarele tipuri:

1)    SSI din clasa S₀, cu poziţie spaţială şi structură definită şi invariantă (caracteristice mai ales pentru SSI ale informaţiei stocate în memoria SPI, dar şi pentru SSI de stocare externă);

2)    SSI din clasele S_k, obiecte procesuale cu viteză spaţială definită şi invariantă (pentru un anumit tip de mediu de propagare/deplasare), caracteristice pentru fluxurile de informaţie (atât externe cât şi interne).

Un SSI din clasa S₀ este un sistem material specializat, format iniţial în faza de SSI fără informaţie asociată (şters, neînregistrat, nescris), dintr-o distribuţie spaţială uniformă şi invariantă de SM ce emit sau reflectă un anumit tip de flux, acest flux fiind accesibil fie unităţii de prelucrare a informaţiei, fie unui anumit sistem de percepţie (unitate de intrare) apartenent unui SPI (în cazul SSI externe). în varianta cu informaţie asociată (scris, înregistrat), distribuţia fluxurilor eferente este neuniformă (există elemente de contrast), informaţia scrisă constând tocmai în structura (distribuţia spaţială a) acestor neuniformităţi. Ca la orice distribuţie realizabilă, trebuie să existe nişte elemente ale acestei distribuţii (SSI elementare). Elementul fundamental al unui SSI este un obiect la care informaţia diferenţială internă (contrastul) este nulă. Asta înseamnă că distribuţia internã de atribut transmisibil este uniformă. Condiţia esenţială, aşa cum vom vedea mai târziu, pusă acestei structuri a SSI înregistrat este ca ea să fie invariantă pe toată durata necesară a stocării informaţiei (din acest motiv sistemele materiale suport ale informaţiei stocate în memorie trebuie să fie din clasa S₀).

O anumită structură a elementelor de contrast dintr-un anumit SSI este perceput de SPI ca un obiect distinct (cu toate atributele obiectului - domeniu intern, atribut distribuit, tip de distribuţie, referinţă internă şi moment al existenţei). Acestei informaţii de structură a SSI îi este asociată informaţia externă ce a dus la formarea respectivei structuri în unitatea de intrare a SPI.

 

 

Această informaţie externă constă în totalitatea atributelor fluxurilor externe percepute de unităţile de intrare ale SPI de la obiectul sursă. Cum fiecărei proprietăţi externe perceptibile îi va fi asociată o proprietate distinctă a unui SSI intern (de către organul senzorial specializat în receptarea respectivei proprietăţi), rezultă că proprietăţile acestor SSI (cu existenţă simultană pentru acelaşi obiect extern perceput) sunt o reprezentare internă (o imagine conformă) a obiectului extern.

 

 

Sistemele de prelucrare a informaţiei sunt şi ele SM de tip S, adică au o SRS şi o structură internă invariantă. Integritatea acestui sistem se bazează pe faptul că SRS nu permite accesul în interior decât fluxurilor necesare menţinerii funcţiilor acestuia. Dacă sistemele externe nu au acces spre interiorul SPI, există totuşi posibilitatea ca să existe reprezentări interne ale acestor sisteme, mai ales ale celor "de interes" (în cazul biosistemelor) adică ale celor ce prezintă un pericol potenţial sau sunt utile (ca hrană de exemplu) sistemului gazdă.

Cu alte cuvinte, totalitatea reprezentărilor interne (a SSI interne cu informaţie externă asociată) constituie o reprezentare globală a realităţii externe pentru un anumit SPI. Fiecărei stări a sistemelor materiale existente în exteriorul SPI şi percepute de acesta îi va corespunde o anumită stare (structură, configuraţie) a SSI corespondente interne.

 

 

De exemplu un cuvânt binar de 8 biţi are 256 de valori sintactice diferite, valori ce corespund celor tot atâtea posibilităţi de combinare (structurare spaţială) a două simboluri (0 şi 1) în grupe de câte opt. Fiecărei astfel de valori sintactice îi poate corespunde, conform unor convenţii, câte o valoare semantică: o valoare numerică, un caracter alfanumeric, o culoare, un tip de operaţie de executat de către procesor etc. Un alt exemplu ar putea fi din domeniul editoarelor de text în care un anumit caracter din alfabet are o mulţime de variante sintactice grupate în tipul de font, dimensiune, grosime, înclinare, subliniere, culoare etc. dar valoarea semantică este neschimbată şi corespunde unui acelaşi caracter. Important pentru înţelegerea definiţiei 8.7.3 este faptul că SPI trebuie să fie capabil să distingă fără greşeală fiecare din aceste structuri, cu alte cuvinte să separe între ele două valori sintactice diferite, deoarece doar aşa va fi în stare să separe între ele valorile semantice asociate acestora.

Configuraţia internă a unui SSI nu este întâmplătoare, ea fiind rezultatul aplicării unor reguli de compunere ale elementelor acestor SM specializate.

 

 

Dacă luăm în considerare acelaşi exemplu din domeniul SSI folosite în SAPI, cuvântul de 8 biţi este structurat după reguli foarte precise:

-     Cuvântul este un şir ordonat de domenii spaţiale disjuncte dar adiacente, rezervate (containere abstracte, vezi anexa X.4), şir în care fiecare domeniu are asociat un număr de ordine unic şi invariant, începând de la poziţia referinţă internă a şirului (ce are asociat numărul de ordine unu);

-     Fiecare poziţie disponibilă din şir poate fi ocupată (sau nu) de un element al cuvântului, element ce primeşte o valoare cantitativă dependentă de această poziţie şi care corespunde unei puteri întregi a bazei de numeraţie (în cazul nostru doi);

-     Poziţia în şir corespunde valorii calitative a elementului faţă de referinţa internă a cuvântului, referinţă stabilită aşa cum spuneam mai sus prin convenţie (de exemplu primul element din dreapta al cuvântului). Dacă elementul este prezent (există) la poziţia respectivă această existenţă este marcată cu cifra 1, dacă nu există (dar poziţia rezervată rămâne în continuare) absenţa sa (inexistenţa) este marcată cu cifra 0.[2]

-     Există o corespondenţă strictă între valoarea cantitativă a elementului (în cazul că este prezent la poziţia respectivă) şi poziţia internă a acestuia[3] (adică valoarea calitativă) în cadrul cuvântului. Dacă numerele de ordine ale acestor poziţii posibile sunt n = 1...8 (unu pentru elementul referinţă dreapta), valoarea cantitativă a fiecărei poziţii este 2^n-1. în aceste condiţii, valoarea cantitativă a întregului cuvânt este suma valorilor elementelor existente la un moment dat.

După toate cele scrise până aici rezultă că există o relaţie de dependenţă dintre informaţia sintactică a unui SSI şi informaţia sa semantică, cu alte cuvinte există o mulţime de relaţii de atribuire între mulţimea structurilor posibile ale unei clase de SSI şi mulţimea valorilor semantice asociate. Dar în terminologia filosofiei obiectuale, o astfel de mulţime a relaţiilor de atribuire am văzut (în cap. 2) că se numeşte distribuţie.

 

 

Comentariul 8.7.1: în ciuda simplităţii sale, definiţia 8.7.5 este valabilă pentru orice fel de limbaj şi chiar sugerează existenţa mai multor niveluri de limbaj, prin simplul fapt că pentru fiecare clasă de SSI va corespunde un anumit tip de limbaj. După clasificările sumare ale claselor de SSI făcute mai înainte, constatăm că trebuie să existe două mari clase de limbaje – interne şi externe – corespunzătoare claselor de SSI interne şi externe menţionate anterior. Pentru SSI externe organismului uman, de exemplu pentru SSI vizual-literale ale limbajului natural scris, va corespunde un limbaj extern (este şi normal deoarece limbajul natural serveşte fluxurilor de comunicare externă a informaţiei). în cazul acestui limbaj, distribuţia valorilor semantice pe mulţimea valorilor sintactice nu este dată de o relaţie invariantă (ca în cazul funcţiilor), ci de un număr foarte mare de relaţii individuale pe care le găsiţi de exemplu în dicţionarul explicativ al limbajului (limbii) în cauză, şi de o mulţime de reguli de modificare a acestor valori semantice în funcţie de modificările permise ale structurii SSI (regulile gramaticale). Iniţial se porneşte cu un număr fix şi destul de redus de SSI elementare, cu valoare sintactică distinctă (caracterele limbajului scris: litere, cifre, semne de punctuaţie etc.) pentru care există câte o singură relaţie de atribuire între valoarea semantică şi cea sintactică, atribuire independentă de context. Asocierea (compunerea) acestor elemente în obiecte compuse cu o ordine strictă dar de lungime variabilă (cuvinte), apoi a cuvintelor în structuri mai complexe (sintagme, propoziţii, fraze etc.) va duce la numeroase valori sintactice posibile, cărora le vor corespunde valorile semantice prin relaţii specifice fiecărui limbaj în parte. Tot limbaje externe (în societatea umană) sunt limbajul natural vorbit, limbajul gestual, comportamental etc., fiecărei valori sintactice (şir de foneme, şir de mişcări ale anumitor părţi ale trupului sau ale unor muşchi ai feţei) fiindu-le asociate valori semantice definite şi invariante pentru un anumit grup social sau o anumită populaţie. Mai surprinzătoare (şi probabil generatoare de controverse) este ideea existenţei obligatorii a unor limbaje interne, ce reprezintă distribuţia valorilor semantice (informaţia externă SPI) pe mulţimea valorilor sintactice ale SSI interne. Dacă pentru SAPI acest fapt este de necontestat, limbajul intern fiind realizat de constructorii procesorului şi ale celorlalte subansamble programabile, pentru SPI biotice existenţa acestui limbaj (posibil unificat la nivelul unui întreg regn, dar cu un "vocabular" dependent de gradul de evoluţie al speciilor) este o consecinţă foarte importantă a implementării modelului general de SPI.

 

Despre limbaj, mai ales despre limbajul natural şi asocierea de valori semantice unor valori sintactice în cadrul acestui limbaj, vom mai discuta în capitolul următor şi în anexe. Pe moment ne interesează cel mai mult să vedem cum şi cine face asocierea de valori semantice claselor de SSI interne.