Cap.3 OBIECTE

 

3.1 Modelul general de obiect

Cu toate că am utilizat şi până acum noţiunea de obiect fără a o defini în mod special, mizând pe semnificaţia general acceptată furnizată de dicţionare şi enciclopedii, în acest capitol vom expune mai amănunţit modelul utilizat de filosofia obiectuală pentru această noţiune. Vom utiliza în continuare noţiuni precum proprietate (atribut), proces etc. cu semnificaţia din dicţionare, până la redefinirea lor ulterioară. Singura precizare pe care o facem din nou (am mai făcut-o în comentariul 2.2.1) este că un atribut are conform acestei lucrări două componente:

1)      Componenta calitativă, reprezentată de numele sau simbolul proprietăţii respective (un substitut pentru valoarea semantică a proprietăţii);

2)      Componenta cantitativă, numită în această lucrare şi atribut existenţial, un număr (scalar) ce indică măsura (gradul, amploarea) existenţei respectivei proprietăţi.

în relaţiile din această lucrare, cele două componente sunt asociate conjunctiv, ceea ce înseamnă că ele nu pot exista decât împreună (o valoare nulă pentru atributul existenţial implică inexistenţa proprietăţii calitative asociate). Mărimea (valoarea, cantitatea) atributului existenţial este determinată (după cum se va vedea în cap. 8) de către un sistem de prelucrare a informaţiei (SPI), acest proces fiind unul din procesele de bază ale prelucrării informaţiei.

 

 

Comentariul 3.1.1: Această axiomă generalizează definiţia mărimii unui interval de valori cantitative (ca diferenţă dintre frontierele acestuia), cu oricare altă valoare a unui atribut cantitativ. Axioma I va putea fi înţeleasă mai bine de către cititor după parcurgerea cap. 4, în care vom defini şi analiza noţiunea de proces. Vom vedea acolo că orice valoare a unui atribut se poate considera ca un rezultat al unei variaţii faţă de valoarea de referinţă. Dacă valoarea de referinţă este nulă (referinţă absolută), diferenţa faţă de ea este chiar ceea ce în limbajul uzual se cheamă valoare, mărime etc. în acest fel se subliniază explicit că orice mărime a unui atribut cantitativ este rezultatul a cel puţin unui proces (real sau abstract) de variaţie, de la inexistenţa acestuia (valoare nulă) până la valoarea din momentul respectiv. Datorită acestei axiome se poate accepta mai uşor o semnificaţie pentru densitatea unui element de distribuţie primară (ca raport a două valori numerice) deoarece respectivele valori sunt tot nişte diferenţe (dar faţă de o referinţă absolută). Dacă în cazul unei referinţe abstracte (un sistem de referinţă din matematică de exemplu) procesul de variaţe este şi el abstract, în cazul sistemelor materiale, referinţele naturale (cele care se autostabilesc între elementele sistemului) sunt rezultatul unor procese reale şi naturale. Pe de altă parte, Axioma I subliniază faptul că orice obiect, fie el real sau abstract, nu poate apărea ca existent (atribut existenţial diferit de zero) decât în urma unui proces (de generare) şi un obiect existent nu poate dispărea (inexistenţă) decât tot în urma unui proces (de anihilare, de anulare).

 

 

Comentariul 3.1.2: Spre deosebire de termenul general de mulţime din matematici, care admite existenţa mulţimii cu un singur element sau chiar cu zero elemente (mulţimea vidă), filosofia obiectuală nu admite asemenea construcţii virtuale în cazul mulţimilor de obiecte, deoarece aici obiectul singular şi mulţimea de obiecte nu se pot confunda. Vom vedea când se va discuta modelul de sistem, fie el material sau abstract, că un sistem trebuie să fie format dintr-o mulţime sistemică de elemente. Pe de altă parte, aşa cum se va vedea în anexele X.3 şi X.4, în această lucrare, mulţimile, la fel ca oricare alt obiect, sunt delimitate (conţinute) de un container abstract; dacă acest container este gol, vom avea echivalentul unei mulţimi vide.

 

 

Aşadar un obiect în general este echivalent cu o suprapunere (reuniune) de distribuţii, toate având acelaşi suport. Frontierele domeniului interior creează în domeniul total al atributului suport (baza complementarităţii, vezi anexa X.5), două domenii complementare: domeniul interior al obiectului şi cel exterior acestuia. După definiţia 3.1.3, în domeniul interior există cel puţin un atribut distribuit, distribuţie ce nu există sau este diferită în domeniul exterior. Această diferenţă de valoare a atributului distribuit la frontiera dintre domeniul intern şi cel extern este baza separării (discernerii, discriminării) dintre obiect şi domeniul exterior.

 

                                              

                                                                        (3.1.1)

 

în cazul separării de frontieră, cele două elemente suport se află de o parte şi de alta a frontierei obiectului, dar definiţia este valabilă pentru oricare alte două elemente ale unei distribuţii. Contrastul este o proprietate ce conferă obiectelor discernabilitatea, atât ca obiect singular, faţă de domeniul suport exterior neocupat de obiect, cât şi faţă de alte obiecte (în acest caz se ia în considerare diferenţa dintre atributele distribuite pe domeniile interne ale celor două obiecte). în cazul unei distribuţii uniforme, contrastul între oricare două elemente interne este nul. Pentru existenţa contrastului trebuie ca între două (sau mai multe) obiecte să existe cel puţin un atribut diferenţial (o diferenţă de proprietate). De subliniat că valorile din relaţia 3.1.1 pot fi atât valori cantitative cât şi valori calitative (semantice).

 

Comentariul 3.1.3: După cum vom vedea în cap. 8, relaţia 3.1.1 reprezintă un proces abstract de comparaţie; în cazul comparării a două valori numerice (ale aceluiaşi tip de atribut calitativ), contrastul este şi el tot o valoare numerică asociată unui acelaşi atribut calitativ, în timp ce în cazul comparării a două valori calitative, rezultatul nu poate fi decât identic (egal) sau diferit. Vom vedea în cap. 8 şi 9 că acest atribut (contrastul) reprezintă informaţia diferenţială pe baza căreia putem separa (distinge, diferenţia) două obiecte între ele, iar dacă contrastul intern este nul înseamnă că s-a atins limita informaţională a decompozabilităţii obiectului abstract (am ajuns la obiectul elementar). Acesta este motivul pentru care distribuţiile uniforme sunt pentru obiecte distribuţii elementare iar distribuţiile liniare (cu densitate uniformă) sunt tot distribuţii elementare dar pentru procese.

 

Atributul diferenţial (contrastul) dintre două obiecte va exista dacă va fi îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:

Condiţia 3.1.a :     Seturile de atribute distribuite trebuie să difere prin cel puţin un component;

Condiţia 3.1.b :     Să difere tipul atributului suport;

Condiţia 3.1.c :      Distribuţiile atributelor comune, trebuie să fie diferite cantitativ;

Condiţia 3.1.d :     în cazul identităţii de model a obiectelor existente simultan (acelaşi atribut suport, acelaşi set de atribute distribuite şi aceleaşi distribuţii interne) domeniile suport ale celor două obiecte să fie disjuncte, cel mult adiacente.

 

 

Analizând în continuare definiţia 3.1.3 observăm că un obiect este caracterizat de şase proprietăţi (atribute) esenţiale, cu existenţă obligatorie a fiecăruia, pe care le vom numi setul criteriilor de existenţă ale unui obiect sau setul proprietăţilor generale de model:

P1   -    Compoziţia (structura) setului de atribute distribuite;

P2   -    Tipul de atribut suport;

P3   -    Modul de distribuire (tipul de distribuţie) al fiecărui atribut din set;

P4   -    Mărimea domeniului atributului suport (faţă de referinţa internă);

P5   -    Sistemul de referinţă intern;

P6   -   Valoarea singulară unică a atributului temporal asociată tuturor elementelor obiectului (criteriul existenţei simultane a acestor elemente).

 

Comentariul 3.1.4: Această valoare singulară unică a atributului temporal este evaluată faţă de o referinţă temporală proprie SPI ce atestă existenţa obiectului. Vom vedea în cap. 8 că obiectele "există" doar pentru un SPI capabil să le sesizeze (ateste) existenţa, adică să le poată percepe distribuţiile proprietăţilor caracteristice. Fiecare SPI are o distribuţie proprie (internă) a atributului temporal, distribuţie ce poate fi însă corelată (sincronizată) cu alte distribuţii temporale externe.