5.2.2.3 Modelul obiectual al fluxului

Spuneam în paragraful anterior că esenţa abordării obiectuale constă în organizarea pe obiecte şi procese a informaţiei despre un anumit fenomen de studiat. în cazul distribuţiei 5.2.2.2.1 sau 5.2.2.2.2 criteriile de existenţă ale unui obiect (stabilite în cap. 3) sunt:

       P1   setul de atribute distribuite conţine un singur atribut M;

       P2   atributul suport al distribuţiei este poziţia spaţială ;

       P3   tipul de distribuţie este dat de relaţiile 5.2.2.2.1 sau 5.2.2.2.2, specifice unui anumit tip de distribuţie spaţială;

       P4   mărimea domeniului suport este volumul V (divizat în mulţimea finită a cuantelor sau elementelor de volum) în care se află distribuită mărimea M;

       P5   sistemul de referinţă intern al obiectului compus distribuţie spaţială a mărimii M;

       P6   momentul t_k (un PD temporal) al existenţei simultane a tuturor proprietăţilor de model P1...P5.

Proprietăţile P1...P4 au fost stabilite explicit prin datele iniţiale, aceleaşi atât pentru modelul virtual de flux cât şi pentru cel sistemic. Criteriul P5 este însă specific abordării obiectuale, aşa că îl vom studia mai în detaliu.

Am văzut în cap 3 ce înseamnă obiect, ce înseamnă obiect compus, şi mai ales, că obiectul abstract referinţă internă al obiectelor cu suport spaţial are două componente: referinţa T şi referinţa R. De asemenea, am văzut că mişcarea unui obiect se traduce prin mişcarea sistemului său de referinţă intern faţă de o referinţă externă. De aici au rezultat două tipuri de mişcări specifice, în relaţie directă cu elementul sistemului de referinţă intern al cărui atribut cantitativ variază în decursul mişcării. Dacă variază doar poziţia referinţei interne T avem un proces specific de translaţie, iar dacă variază doar poziţia referinţei interne R avem un proces specific de rotaţie. Pentru mişcările într-un spaţiu euclidian 3D (în coordonate carteziene), fiecare din aceste două tipuri de mişcări are câte trei componente, specifice fiecărei axe: T_x, T_y, T_z, respectiv R_x, R_y, R_z.

Tot în cap. 3 am văzut că un obiect compus are un SR intern propriu, care este însă extern tuturor elementelor din care este compus obiectul. Faţă de acest SR comun, sistemele de referinţă interne ale obiectelor componente se pot afla în trei tipuri de relaţii:

1.    Relaţii de tip S - Dacă pe durata mişcării relaţiile dintre referinţele interne T şi R ale obiectelor componente sunt invariante, atât între obiectele vecine cât şi faţă de referinţa omoloagă T şi R comună, întreaga distribuţie a mărimii M se va mişca precum un corp solid (rigid). în acest caz există o referinţă globală (comună) atât T cât şi R a distribuţiei 5.2.2.2.1 sau 5.2.2.2.2, cu poziţii definite faţă de un SR extern, faţă de care se evaluează mişcarea de ansamblu a distribuţiei spaţiale a mărimii M. Se poate observa că la acest tip de relaţii S, mişcările interne ale elementelor obiectului compus, atât T cât şi R, sunt interzise.

2.    Relaţii de tip L - Dacă numai relaţiile dintre referinţele interne T ale elementelor vecine se menţin invariante (elementele rămân adiacente, în contact permanent, pe tot parcursul mişcării, dar se pot roti liber), întreaga distribuţie se va mişca precum o porţiune finită dintr-un lichid, ce-şi conservă volumul dar nu-şi conservă forma (distribuţia internă a poziţiei spaţiale a elementelor)   .

Comentariul 5.2.2.3.1: Conservarea volumului se face tocmai pe baza faptului că domeniile interne spaţiale ale obiectelor componente rămân permanent adiacente, în acest fel, dacă numărul elementelor este constant şi suma domeniilor (volumul total) va rămâne constantă.

în acest caz există doar o referinţă comună T (centrul de masă pentru cazul unei porţiuni de lichid) a cărei mişcare faţă de o referinţă externă T reprezintă mişcarea globală a obiectului compus. La tipul de relaţii L sunt permise atât translaţiile interne cât şi rotaţiile, fie la nivel de element, fie la nivel de grup de elemente (cluster), dar aceste mişcări sunt interdependente.

Comentariul 5.2.2.3.2: Mişcările de translaţie ale elementelor aflate într-un contact permanent sunt asemănătoare cu mişcarea de translaţie a centrului unui corp sferic ce se rostogoleşte fără alunecare pe o suprafaţă. Aici mişcarea de translaţie a referinţei interne T a corpului se obţine exclusiv în urma rotaţiei (rostogolirii) acestuia, cu alte cuvinte, dacă nu există rotaţie nu poate exista nici translaţie, şi invers, orice translaţie este obligatoriu însoţită de o rotaţie.

3.      Relaţii de tip G - Dacă nu există nicio relaţie invariantă între referinţele interne T şi R ale componentelor şi referinţa comună T şi R a distribuţiei, elementele respective nu mai formează un obiect compus, fiecare din aceste elemente mişcându-se independent, precum moleculele unui gaz. în cazul tipului de relaţii G este permisă orice fel de mişcare internă, iar între mişcările T şi cele R nu mai există nicio relaţie de dependenţă.

 Pentru fiecare din cazurile de mai sus, modelul de flux este diferit, dar toate au în comun faptul că avem o mişcare distribuită, mai întâi spaţial, apoi temporal, adică o distribuţie spaţio-temporală a mişcării.